Rezumat
Resursele genetice pomicole constituie un izvor nesecat de forme şi însuşiri utile pentru realizarea unor obiective punctuale sau generale ale programelor de ameliorare, care se confruntă permanent cu cerinţe de îmbunătăţire a sortimentelor. În plus, lărgirea diversităţii genetice în cadrul speciei cultivate şi identificarea unor genotipuri rezistente la factorii de stress (îndeosebi la atacul unor boli şi insecte extrem de periculoase, care pot pune în pericol viitorul speciei în cultură) constituie o preocuparea permanentă a amelioratorilor din întreaga lume.
Conservarea in situ şi ex situ a resurselor genetice existente în colecţiile din ţara noastră, precum şi folosirea acestora a constituit şi constituie un obiectiv prioritar la nivel mondial, importanţa acestora fiind consimţită încă din anul 1992 cu ocazia Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (UNCED) desfăşurată la Rio de Janeiro şi a semnării Convenţiei asupra Diversităţii Biologice, unde s-a propus sporirea interesului şi alocaţiilor destinate creşterii activităţii de conservare in situ. Pe plan internaţional I.P.G.R.I. este cel mai mare institut pentru conservarea şi folosirea resurselor genetice, cu sediul central în Roma şi cu alte sedii în 15 ţări. În anul 2001 s-a adoptat Tratatul internaţional pentru Resurse genetice de plante pentru alimentaţie şi agricultură – tratat foarte important pentru activitatea de conservare. Operând în contextul acestui tratat, FAO a început o campanie de înfiinţare a fundaţiei Trustul Diversităţii Globale a Plantelor, care să suporte schimbul de resurse genetice. De asemenea, sunt în desfăşurare proiectele europene 1467/97 (Malus/Pyrus), Genres – 96 (Prunus), COST (Fragaria) sub îndrumarea IPGRI (International Plant Genetic Resources Institute). Toate aceste proiecte privind conservarea resurselor genetice sunt prioritare în Europa, deoarece s-a constatat că există pericolul pierderii sau distrugerii multor forme din selecţia naturală care pentru a fi realcătuite necesită mult timp şi cheltuieli imense. De asemenea, există preocupări pentru crearea unei baze de date europene informatizată, cu acces pe internet.
Conservarea şi folosirea resurselor genetice constituie una din laturile politicii agrare a fiecărei ţări, care are ca scop creşterea valorii economice a acestora. În acest sens bogăţia genetică existentă în specii, soiuri cultivate şi sălbatice se colectează şi se păstrează în bănci de gene care oferă în orice moment sursele de gene necesare ameliorării, respectiv obţinerii de forme noi valoroase din punct de vedere comercial prin calitate, rezistenţă la boli sau dăunători sporită, etc. Păstrarea diversităţii şi evaluarea însuşirilor acesteia este practic motorul dezvoltării în lumea vegetală, deci şi în domeniul pomiculturii. Conservarea in situ reprezintă activitatea de păstrare a populaţiilor în ecosistemele naturale în care s-au format şi dezvoltat pentru a asigura stabilitatea şi menţinerea variaţiei în interiorul populaţiei în mediul lor natural.
În România există condiţiile pentru evaluarea întregului potenţial de diversitate, dar activităţile trebuie continuate prin inventarierea, evaluarea şi conservarea speciilor în funcţie de priorităţi bine stabilite. Inventarierea diversităţii existente în ariile protejate şi în colecţii necesită o evaluare completă, exhaustivă, de multe ori dificil de efectuat. La astfel de acţiuni trebuie să ia parte specialişti de nivel înalt, cu competenţe în câteva domenii conexe, pentru a stabili cu precizie diversitatea totală şi specifică existenţă la nivel de ţară şi chiar la nivel de zonă. În funcţie de datele şi informaţiile obţinute, se stabilesc priorităţile de conservare şi numărul de exemplare care există sau ar trebui conservate pe specii. Pentru speciile de pomi şi arbuşti fructiferi conservarea in situ, în habitatele naturale, este insuficientă şi trebuie completată cu cea ex situ, care a apărut ca o necesitate obiectivă pentru diminuarea fenomenului de eroziune genetică, susţinută şi de argumentul că înmulţirea acestor specii nu se poate face decât pe cale vegetativă.
În prezent, în ţara noastră, sunt conservate circa 5.700 accesiuni (soiuri locale, biotipuri, clone, specii şi soiuri străine) la cele 25 de specii de pomi şi arbuşti fructiferi, adunate în colecţii “ex situ” sau “in situ”, situate în institute şi staţiuni de cercetare pomicolă amplasate în zonele de favorabilitate maximă a speciei. În ultimul timp, la nivel naţional s-a constatat o cerere crescândă de reintroducere în cultură a unor soiuri tradiţionale valoroase (în special la măr, prun şi păr) care au fost treptat date la o parte de multitudinea de soiuri noi obţinute în ţară sau introduse din străinătate.